Părinții în viața tinerilor sportivi
În articolul de astăzi, voi vorbi despre un aspect important din performanța sportivă, și anume implicarea părinților în viața tinerilor sportivi. Desigur, ar trebui să menționez că rolul părinților este extrem de important, având o influență considerabilă (dacă nu ce mai mare) în viața unui adolescent „obișnuit”, din toate puctele de vedere. Pornind de la premisa că părinții au un rol central în „triunghiul atletic” alături de sportiv și antrenor, putem identifca în principal două tipuri de implicare parentală: (1) părintele supra-implicat și (2) părintele absent. Ambele tipuri pot îmbunătăți sau deteriora performanța sportivului dar și psihicul acestuia.
Teoria Dianei Baumrind este una dintre cele mai citate lucrări cu privire la stilurile moderne de parenting și implicarea acestora, ce sugerează că două aspecte principale au o semnificație critică: (1) susținerea din partea părinților – ceea ce înseamnă ca părinții să încurajeaze în mod deliberat individualitatea și autoreglarea, sprijinind tot odată nevoile sau cererile speciale ale copiilor lor (2) exigența parentală – referindu-se la regulile indicate de părinte, așteptările de a respecta aceste reguli și nivelul de repercusiuni („pedepse”) care pot urma dacă aceste reguli sunt încălcate.
Voi prezenta acum, pe scurt, cele patru tipuri de parenting propuse de Baumrind:
1) Stilul autoritar:
Părinții autoritari au tendința de a-și ține copiii într-o “lesă” scurtă și de a impune multe reguli ce trebuiesc respectate fără îndoială; pentru acest tip de părinți, comportamentul necorespunzător nu este tolerat și, de obicei, recurg la pedeapsă ca o modalitate de a controla comportamentul copiilor lor. De asemenea, au așteptări foarte mari de la copiii lor, cerându-le acestora să trăiască la standarde ridicate de comportament „matur”. Acest stil nu are ca obiectiv principal satisfacerea nevoilor emoționale ale copiilor, ci demonstratrea abilităților de părinte. Este, de asemenea considerat prea sever, deoarece presupune o exigență ridicată, dar o susținere parentală scăzută.
2) Stilul permisiv:
La celălalt pol, părinții permisivi cred cu tărie în autonomia copiilor și că aceștia trebuie tratați de la egal la egal cu ei. Părinții vor impune foarte puține reguli, copiii fiind implicați în procesul de luare a deciziilor. Scopul acestor părinți este să îndeplinească cât mai multe dintre nevoile și dorințele copilului. Ei încurajează autoreglarea, ghidându-se după ideea că un copil ar trebui să învețe prin experiență și nu prin reguli. Acest stil tinde să fie prea docil, deoarece cuprinde o exigență scăzută, dar o susținere ridicată.
3) Stilul democratic:
Al treilea stil aduce un echilibru între cele două de mai sus. Părinții sunt asertivi și au standarde clar stabilite pentru comportamentul copiii lor, încercând în același timp să fie susținători și înțelegători în ceea ce privește punctul lor de vedere și al copiilor lor. Echilibrul apare însă între nevoia de autonomie al copiilor și nevoile proprii de control ca părinte. Copilul poate fi “pedepsit” ușor fie fizic sau fie prin eliminarea temporară a privilegiilor, dar după aceea, părintele va explica de ce s-a recurs la pedeapsă. Conform teoriei, acesta este stilul perfect datorită exigenței și susținerii parentale ridicate.
4) Stilul absent / neimplicat:
Adăugat mai târziu de Maccoby și Martin, acest stil sugerează că părinții neimplicați vor îndeplini nevoile fizice ale copiilor lor, DAR tind să fie nepăsători, dezinteresați și fără participare emoțională în viața copiilor lor. Acest stil este considerat cel mai nepotritiv, datorită exigenței și susținerii parentale scăzute.
Continuarea acestui material interesant scris de Bianca Răduţă o găsiţi aici
