Am văzut pe Facebook un text de opinie scris de o doamnă din sport, un text pornit dintr-o întrebare pe care o auzim tot mai des: de ce nu mai avem rezultate în sportul de performanță?
Nu era un text scris din tribună, nici din comoditatea unei concluzii aruncate după un rezultat slab. Era un punct de vedere venit din teren, din școală, de lângă copii, din locul în care performanța se construiește sau se pierde cu mult înainte să ajungă în clasamente.
Poate tocmai de aceea merită dus mai departe. Pentru că discuția nu este doar despre fotbal, nu este doar despre un meci prost și nu este doar despre o generație de seniori. Este despre ce se întâmplă cu sportul românesc înainte ca un copil să devină sportiv de performanță.
Selecția nu se face așteptând copiii să vină singuri
Prima problemă este baza de selecție. În multe locuri, ea s-a îngustat dramatic. Cluburile, secțiile sportive și antrenorii ajung să lucreze mai ales cu acei copii care vin singuri spre sport, aduși de părinți, de prieteni sau de o postare văzută pe Facebook.
Dar selecția adevărată nu înseamnă să aștepți. Înseamnă să cauți. În școli, la orele de educație fizică, în clase întregi de copii care poate nu știu că au calități pentru atletism, înot, lupte, handbal, gimnastică, box, judo sau fotbal.
Cu ani în urmă, legătura dintre profesorul de educație fizică și antrenor era mai vie. Copiii erau observați, testați, îndrumați. Astăzi, astfel de punți există prea rar sau depind de câțiva oameni care încă mai cred că sportivul trebuie căutat, nu doar așteptat.
Când nu mai cauți copiii, baza se micșorează. Iar când baza devine mică, performanța ajunge să depindă prea mult de întâmplare.
Ora de educație fizică nu poate fi tratată ca o formalitate
Sportul de performanță nu începe la lotul național. Începe, de multe ori, la ora de educație fizică.
Acolo poate fi observat copilul care aleargă altfel, care are reacție, coordonare, forță, mobilitate sau ambiție. Acolo poate apărea prima discuție serioasă despre sport. Acolo se poate aprinde curiozitatea pentru o disciplină.
În prea multe cazuri însă, educația fizică este privită ca o oră care trebuie bifată. Participare redusă, scutiri, teamă de efort, de frig, de transpirație, de oboseală. Copilul învață încet că mișcarea poate fi evitată.
Iar dacă efortul fizic devine opțional în copilărie, este greu să mai cerem mai târziu disciplină, rezistență și performanță.
Copiii au program de adult înainte să descopere sportul
Școala este importantă. Meditațiile pot fi importante. Limbile străine, pregătirea suplimentară și educația contează. Dar undeva, în acest program tot mai încărcat, copilul pierde timp pentru joc, mișcare și sport.
Nu toți copiii trebuie să devină campioni. Nici nu ar fi sănătos să gândim așa. Dar toți copiii ar trebui să aibă șansa să fie activi, să alerge, să încerce sporturi, să descopere ce le place și ce pot face cu propriul corp.
Din copiii activi apar, inevitabil, și copiii talentați. Dar dacă tot mai puțini copii intră în sport, scade și șansa de a descoperi acele talente care pot merge mai departe.
Sportul cere efort, iar efortul a devenit greu de acceptat
Sportul nu oferă satisfacție imediată. Nu funcționează ca un telefon, ca un joc sau ca un clip scurt. Sportul cere repetiție, răbdare, disciplină, eșec, frustrare și revenire.
Cere să mergi la antrenament și când nu ai chef. Cere să repeți același exercițiu până când iese. Cere să pierzi, să te ridici și să încerci din nou.
Pentru copilul obișnuit cu recompense rapide, antrenamentul poate părea greu. Dar fără această întâlnire cu efortul, performanța nu are cum să apară.
Infrastructura rămâne o problemă pe care nu o putem masca
Performanța nu se face doar din discursuri. Se face în sală, pe teren, în bazin, pe pistă, în baze sportive funcționale.
România are încă prea multe locuri în care infrastructura sportivă este insuficientă, îmbătrânită sau greu accesibilă. Săli puține, terenuri improvizate, baze reparate ani întregi, bazine insuficiente, piste neconforme.
Un copil talentat poate avea dorință, antrenor și calități. Dar dacă nu are condiții constante de pregătire, drumul spre performanță devine mult mai greu.
Sportul românesc nu înseamnă o singură disciplină
Când apare un rezultat dureros într-un sport cu vizibilitate mare, discuția publică se aprinde imediat. Se caută vinovați, se cer explicații, se aruncă verdicte.
Dar problema performanței sportive este mult mai largă. România are copii, juniori, antrenori și cluburi care muncesc în atletism, înot, gimnastică, lupte, box, judo, scrimă, canotaj, handbal, baschet și multe alte discipline.
În multe dintre aceste sporturi, munca se vede puțin, se aude rar și ajunge greu în prim-plan. Iar dacă modelele reale rămân invizibile, copiii pierd și o parte din motivația de a se apropia de sport.
Presa sportivă are și ea partea ei de răspundere
Sportul nu înseamnă doar scandaluri, transferuri, declarații și conflicte. Nu înseamnă doar zgomotul din jurul marilor echipe sau al marilor controverse.
Sportul înseamnă și copiii care se trezesc devreme pentru antrenament. Înseamnă antrenori care lucrează cu grupe mici, în săli modeste. Înseamnă părinți care fac sacrificii. Înseamnă competiții de juniori, campionate naționale, turnee internaționale mici, dar importante pentru formarea unui sportiv.
Dacă aceste povești nu sunt spuse, o parte importantă din sport rămâne în umbră.
Și profesorii, și antrenorii trebuie să-și pună întrebări
Nu putem pune totul doar pe copii, părinți sau autorități. Profesorii și antrenorii sunt piese esențiale în acest lanț.
Există profesori de educație fizică extraordinari. Există antrenori care caută copii, îi formează, îi țin aproape, muncesc enorm și nu apar aproape niciodată în prim-plan.
Dar există și rutină. Există oboseală. Există oameni care nu mai caută, nu mai învață, nu mai încearcă. Iar în lucrul cu copiii, „merge și așa” nu este o simplă expresie. Este începutul abandonului.
Drumul de la copil bun la senior valoros se rupe prea des
România încă produce copii talentați. Apar juniori buni, apar medalii la categorii mici, apar sportivi care promit mult.
Problema este ce se întâmplă după. Mulți dispar înainte de seniorat. Unii nu mai au condiții. Unii nu mai pot împăca școala și sportul. Unii nu mai au sprijin financiar. Unii nu văd perspectivă. Alții pleacă în sisteme care știu să le ofere mai multă stabilitate.
Talentul există. Dar talentul trebuie dus mai departe. Iar aici sportul românesc pierde prea mult.
Performanța nu dispare într-o zi
Performanța se pierde puțin câte puțin. La fiecare selecție nefăcută. La fiecare oră de educație fizică tratată superficial. La fiecare bază sportivă lăsată să se degradeze. La fiecare copil talentat care nu este observat. La fiecare antrenor bun care renunță sau pleacă.
Sportul de performanță începe cu 30 de copii dintr-o școală. Poate doar 3 au calități speciale. Poate doar unul ajunge foarte bun. Poate, într-o zi, acel unul devine campion.
Dar dacă nu mai căutăm cei 30 de copii, nu vom mai avea nici cei 3. Iar fără cei 3, campionul nu mai are de unde să apară.
Poate că întrebarea nu este doar de ce nu mai avem rezultate. Poate întrebarea mai corectă este: unde sunt copiii pe care nu i-am mai căutat, nu i-am mai sprijinit și nu i-am mai ținut în sport?
