De ce renunță atât de mulți copii la sport înainte de a-și atinge potențialul? Cât de mult trebuie împins un tânăr sportiv dincolo de zona de confort și când presiunea începe să producă efectul opus? Sunt câteva dintre întrebările discutate de Horia Tecău, Radu Barbu și Lucian Nicolescu într-un episod al seriei „Main Ingredient”, realizată de Mind•Set•Match în colaborare cu Mind Architect.
Subiectul are și o importantă componentă locală. Radu Barbu este antrenor de tenis și fondatorul Young Tennis Development, club care își desfășoară activitatea în Pitești și pregătește copii de la inițiere până la nivelul de performanță.
Discuția depășește însă granițele tenisului. Este un material despre sportul practicat de copii, despre așteptările părinților, responsabilitatea antrenorului, gestionarea stresului și pericolul ca rezultatele obținute prea devreme să devină mai importante decât dezvoltarea sportivului.
Antrenorul nu este doar antrenor, ci și educator
Una dintre primele idei exprimate de Radu Barbu este legată de felul în care i s-a schimbat perspectiva asupra propriei profesii. La începutul activității sale urmărea în primul rând rezultatele, însă experiența l-a făcut să acorde o importanță tot mai mare formării copilului.
„Acum simt că sunt mai mult un educator decât un antrenor efectiv de tenis.”
Lucian Nicolescu, metodolog sportiv și preparator fizic în cadrul proiectului Mind•Set•Match, își definește rolul drept acela de îndrumător și „arhitect al performanței”. Metodologul studiază metodele de pregătire folosite de-a lungul timpului și încearcă să aleagă varianta potrivită pentru fiecare sportiv, nu să aplice orbește același program tuturor.
De aici pornește una dintre ideile centrale ale episodului: programul trebuie adaptat sportivului, nu sportivul forțat să intre într-un tipar prestabilit.
Obiectivul vine înaintea clasamentului
Înainte de analiza tehnicii, tacticii sau calităților fizice, cei doi specialiști încearcă să afle de ce a venit copilul la club și ce își dorește să obțină. Obiectivul poate fi joaca, învățarea unui sport, participarea la competiții sau construirea unui drum către performanță.
Important este ca sportivul, familia și antrenorul să urmărească aceeași direcție. Lucian Nicolescu vorbește despre construirea proiectului sportiv „de la sfârșit spre început”: se stabilește destinația, apoi sunt definite etapele prin care poate fi atinsă.
Dincolo de talent, el urmărește patru trăsături considerate esențiale:
- determinarea;
- capacitatea de a primi și aplica indicațiile;
- adaptabilitatea;
- comunicarea.
Abilitățile tehnice și fizice pot fi construite, dar progresul devine dificil atunci când sportivul nu își exprimă dorința prin comportamentul și implicarea sa zilnică.
Performanța nu trebuie cerută la șase sau zece ani
Copiii și părinții ajung frecvent la club cu obiective mari: clasamente importante, turnee câștigate sau chiar participarea la competițiile de Grand Slam. Radu Barbu atrage însă atenția că la șase sau zece ani nu poate fi cerută performanța finală.
La aceste vârste se construiește drumul către performanță. Rezultatul dintr-un turneu de juniori este doar o fotografie de moment și nu poate anticipa singur cariera sportivului.
Presiunea clasamentului, comparațiile permanente și discuțiile despre banii investiți pot îndepărta atenția familiei de la obiectivul inițial. În loc să urmărească dezvoltarea pe termen lung, părintele riscă să transforme victoria de la 10, 12 sau 14 ani într-un verdict asupra valorii copilului.
Pentru Radu Barbu, o formă reală de performanță la copii poate însemna și ca sportivul să reușească să își gestioneze emoțiile într-un meci și să iasă de pe teren cu zâmbetul pe buze, chiar dacă nu a câștigat.
Părintele trebuie inclus în proiectul sportiv
Un alt punct important al conversației privește relația dintre antrenor și familie. Lucian Nicolescu consideră că părintele nu trebuie îndepărtat, ci ajutat să înțeleagă unde și cum se poate implica.
„Părintele trebuie dus în proiectul sportiv.”
În locul mesajului „nu te mai băga”, antrenorul poate explica ce responsabilități îi revin părintelui, care sunt etapele dezvoltării și cum poate susține copilul fără a prelua controlul asupra carierei sale.
Rolul familiei trebuie să se schimbe odată cu vârsta. În copilărie, părintele îndrumă și organizează. Odată cu adolescența, sportivul are nevoie de tot mai multă autonomie, iar adultul trebuie să treacă de la control la sprijin.
Dorința de a ajuta poate produce uneori efectul opus. Un copil căruia i se rezolvă permanent toate problemele poate ajunge nepregătit pentru situațiile întâlnite la turnee, unde trebuie să se adapteze, să își găsească un partener de antrenament, să gestioneze schimbările și să ia singur decizii.
A-l lăsa să greșească nu înseamnă abandon. Înseamnă să îl urmărești de aproape, fără să îi iei ocazia de a învăța din propriile experiențe.
Comunicarea poate muta atenția de la rezultat la dezvoltare
În episod este subliniată și nevoia unui plan clar, comunicat periodic familiei. Discuțiile dintre antrenor și părinte ar trebui să explice ce se lucrează într-o anumită perioadă, ce obiective intermediare există și care sunt etapele unui proiect sportiv construit pe termen lung.
În lipsa acestor repere, părintele poate ajunge să măsoare progresul doar prin victorii și clasamente. Atunci când știe exact ce urmărește antrenorul – tehnic, fizic, mental sau comportamental –, rezultatul unui singur meci își pierde caracterul de sentință.
Relația funcționează doar dacă există încredere între cele trei părți: sportiv, antrenor și părinte. Fiecare are un rol diferit, iar amestecarea lor poate crea tensiuni. Părintele nu trebuie să devină antrenor din tribună, iar antrenorul nu poate ignora influența familiei asupra copilului.
Cum arată un antrenament construit în jurul sportivului
Radu Barbu descrie o zi de pregătire care începe înainte ca jucătorii să intre pe teren. Sportivii se reunesc pentru încălzire, discută obiectivele zilei și notează într-un jurnal ce urmăresc la antrenamentul respectiv.
Durata ședinței poate varia în funcție de obiectiv și de starea copiilor. Pentru cei care urmăresc performanța, pregătirea nu înseamnă doar lovirea mingii: antrenorul îi observă și în afara terenului, discută cu ei, urmăresc împreună meciuri și încearcă să înțeleagă felul în care fiecare copil vede tenisul.
Lucian Nicolescu împarte antrenamentul în patru etape:
- verificarea stării sportivului;
- prezentarea temelor și obiectivelor;
- desfășurarea antrenamentului;
- feedbackul de la final.
Înaintea efortului, antrenorul trebuie să afle cum a dormit sportivul, cum a mâncat, dacă îl doare ceva și care este starea sa emoțională. Aceste întrebări oferă informații utile, dar construiesc și legătura umană fără de care comunicarea devine dificilă.
La final, primul care își analizează activitatea este sportivul. El spune ce a funcționat și ce consideră că poate îmbunătăți, după care antrenorul completează cu propriile observații.
Planul este obligatoriu, dar nu poate fi mai important decât omul
Un program de pregătire oferă direcție, însă trebuie ajustat permanent. Dacă sportivul este mai obosit decât era anticipat, poate fi redus volumul de lucru. Dacă există durere sau o problemă de sănătate, ședința poate fi modificată ori oprită.
„Nevoia omului este mai importantă decât exercițiul scris în program.”
Flexibilitatea nu înseamnă lipsă de disciplină. Înseamnă capacitatea antrenorului de a înțelege că doi sportivi nu răspund identic la același stimul și că aceeași persoană nu vine în fiecare zi la antrenament în exact aceeași stare.
Uneori, o ședință poate deveni o discuție. Dacă sportivul are nevoie să fie ascultat, câteva zeci de minute de comunicare pot fi mai utile decât repetarea mecanică a unei teme tehnice.
Copilul trebuie scos din zona de confort, dar la momentul potrivit
Sportul de performanță presupune disconfort, efort și situații în care sportivul trebuie să își depășească limitele. Episodul atrage însă atenția asupra diferențelor dintre etapele de dezvoltare.
La vârste mici, prioritatea este construirea unei relații sănătoase cu mișcarea și competiția. Ulterior, în special după adolescență, antrenamentele pot deveni mai individualizate, iar sportivul poate fi expus controlat unor situații care îi dezvoltă reziliența.
A împinge un copil peste limită nu trebuie confundat cu amenințarea, umilirea sau condiționarea sprijinului de rezultat. Un sportiv care se simte susținut necondiționat are libertatea de a juca mai curajos. În schimb, cel care se teme că va dezamăgi se încordează, evită riscul și își mută atenția de la joc la reacția adulților.
De ce renunță copiii la sport
Abandonul nu apare întotdeauna din lipsă de talent sau de disciplină. Poate apărea atunci când mediul transformă activitatea copilului într-o succesiune de obligații, reproșuri și evaluări.
La început, cei mai mulți copii vin la antrenament din plăcere. Dacă antrenorul îi tratează doar ca pe niște instrumente prin care clubul trebuie să obțină rezultate, iar părintele vede în ei justificarea banilor și timpului investit, această plăcere începe să dispară.
Amenințările și recompensele pot obține un răspuns imediat, dar riscă să mute motivația în exterior. Copilul nu mai joacă pentru că îi place, ci pentru a evita o pedeapsă, pentru a primi ceva sau pentru a nu-i dezamăgi pe ceilalți.
Pasiunea este descrisă în discuție ca o flacără care trebuie ocrotită. Nu este suficient ca ea să existe la început. Mediul format din familie, antrenori și club trebuie să o alimenteze pe tot parcursul dezvoltării.
Copiii care „înfloresc” mai târziu
Un rezultat bun obținut devreme nu garantează o carieră la nivel înalt, după cum dificultățile din primii ani nu înseamnă că un copil nu are viitor în sport.
Unii sportivi se dezvoltă fizic, tehnic sau emoțional mai târziu. Acești „late bloomers” pot recupera diferențele și îi pot depăși pe copiii considerați precoce, mai ales dacă au continuat să își păstreze plăcerea de a se antrena și au beneficiat de un mediu care nu i-a etichetat prematur.
De aceea, selecția bazată exclusiv pe rezultatele imediate poate elimina tocmai sportivii care ar fi avut nevoie de mai mult timp. Rolul antrenorului este să identifice calitățile copilului și să le dezvolte, nu să lucreze doar asupra minusurilor sale.
Ce ar trebui să urmărească un părinte atunci când alege antrenorul
Din conversația celor trei se conturează câteva repere importante. Un antrenor potrivit nu promite rezultate rapide și nu evaluează copilul doar prin prisma clasamentului.
El trebuie să aibă un plan, dar și capacitatea de a-l adapta. Să comunice cu familia, fără să îi permită să conducă antrenamentul. Să observe punctele forte, nu doar greșelile. Să ceară disciplină, dar să țină cont de vârsta, personalitatea și starea sportivului.
La fel de important este ca antrenorul să îl ajute pe copil să se cunoască. Un sportiv care își înțelege emoțiile, reacțiile, calitățile și dificultățile poate comunica mai bine și poate deveni treptat responsabil pentru propria carieră.
Campionul se construiește și în afara terenului
Horia Tecău vorbește despre curajul de a avea obiective mari, dar și despre nevoia de a începe încă de astăzi comportamentul asociat acelui obiectiv. Un copil care visează să ajungă campion trebuie să învețe treptat să se antreneze cu atenție, să doarmă, să se hrănească și să își organizeze viața ca un sportiv.
Horia Tecău este triplu campion de Grand Slam – la Australian Open 2011, Wimbledon 2015 și US Open 2017 –, medaliat cu argint la Jocurile Olimpice de la Rio și fost numărul 2 mondial la dublu. După încheierea carierei, a cofondat proiectul Mind•Set•Match, dedicat pregătirii sportive, mentale și emoționale a tinerilor, dar și sprijinirii părinților și antrenorilor.
Mesajul episodului nu este că rezultatul nu contează. El contează, însă nu poate fi separat de procesul prin care este obținut și de omul aflat în spatele sportivului.
Un campion nu este doar copilul care câștigă devreme. Este cel care își păstrează curiozitatea, curajul și dorința de a reveni la antrenament, chiar și după o înfrângere.
Episodul integral poate fi urmărit pe canalul Mind Architect.
