Andrea Lakovic : ”Când nu voi mai juca volei îmi doresc să combin psihologia cu sportul”

Coronavirusul a oprit sportul – fotbalul, baschetul, voleiul, handbalul și celelalte au luat o pauză forțată. Însă, sportivii nu se pot opri, ei continuă să se antreneze, să fie pregătiți din nou să evolueze în fața dvs și să vă smulgă aplauze și admirația. Cele mai ingrate situații le au sportivii străini, care în aceste momente grele nu pot fi alături de familiile lor.

Muntenegreanca Andrea Lakovic (31 de ani), voleibalista celor de la FC Argeş, este unul dintre sportivii apreciați de la noi din județ. Ea a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu extrem de interesant, în care ne-a vorbit despre viața ei așa cum probabil nu v-ați fi imaginat-o. Am remarcat la Andrea inteligența deosebită, caracterul și simțul umorului, de câteva ori inserând în interviu și momentele în care râde și glumește. Vă invităm să o descoperiți și din alt unghi pe Andrea Lakovic, decât acela obișnuit, de la fileul de volei.

– Andrea, la ce vârstă ai început să practici voleiul?
Am început să joc volei la vârsta de 14 ani.

– Ce te-a făcut să alegi acest sport?
Nu-mi amintesc dacă am văzut acest sport la televizor sau dacă am auzit despre el din altă parte, dar cred că ăsta a fost destinul meu. Era ceva din mine dinainte să mă apuc de volei. Așa că într-o zi m-am dus la tatăl meu și i-am spus că vreau să joc volei. El s-a interesat cum pot face asta în Bar, Muntenegru. Curând, am găsit un antrenor, Sonja Simonovska, care să mă ia sub aripa ei la clubul Luka Bar. De la prima atingere a mingii, noi (voleiul și cu mine) ne-am îndrăgostit și, de atunci, timp de aproape 17 ani dragostea dintre noi nu a încetat vreodată.

– Îți place România? Găsești vreo similaritate între ea și Muntenegru?
Ei bine, este al patrulea meu sezon în România. Doi ani am fost în Timișoara, un an în Târgoviște și acum la Pitești. Liga de volei feminin din România este foarte bună și puternică.
În ceea ce privește asemănările dintre țările noastre, sunt ambele din Balcani, sunteți ca și Muntenegru, cu opinii clare și explozive, așa că nu am avut mari probleme să mă adaptez în România pentru că și eu sunt exact la fel (ha ha). Mi-am făcut niște prieteni cu adevărat minunați în acești patru ani și sincer îmi doresc ca aceste prietenii să fie pe viață.

– Cum e viața ta în Pitești?
Viața în Pitești este ok. Sunt familiară cu ea deoarece anul trecut am petrecut destul de mult timp aici, vizitându-l pe prietenul meu Maksim Sturanovic, care a fost baschetbalist la BCMU. Oricum nu am timp să fac prea multe în afară de volei, dar este în regulă pentru mine, fiindcă de-asta mă aflu la Pitești.

– Cu ce colegă te înțelegi mai bine?
Toate fetele din echipă sunt ok. Mă înțeleg foarte bine cu Motroc și Tucmeanu, Postea, Kitzi (n.r. – Iuliana Cazamir), dar dacă ar fi să aleg o persoană din întreaga echipă cu care mă înțeleg perfect, atunci ar fi prietena mea de acasă Evgenija Milivojević. Am crescut împreună, locuim împreună, am jucat împreună de când suntem copii și până în echipa națională. Dar întregul grup pe care îl avem aici în Pitești este bun. Am avut ceva dificultăți ca echipă în trecut, dar am găsit o modalitate să muncim și să arătăm că putem fi o echipă în adevăratul sens al cuvântului.

– Ce faci în timpul liber?
În timpul meu liber probabil că dorm (ha ha). Ne antrenăm în fiecare zi de două ori, așa că atunci când prind un moment liber, mă odihnesc. În zilele mele libere, de obicei merg la București. Este unul dintre orașele mele favorite.

– Te reții vreodată de la dulciuri sau înghețată? Sau mănânci și apoi lucrezi mai mult la antrenamente ca să dai jos?
Va trebui să te dezamăgesc, dar nu muncesc mai mult (ha ha), mama natură mi-a dat gene bune (ha ha), dar nu mănânc în cantități mari. Vreau să mai am dinți și când voi împlini 50 de ani (ha ha)
Glumesc, dar mănânc atât de sănătos cât să-mi permit din când în când câte un mic desert.

– Cum este viața de student în Statele Unite?
Am fost în Miami, Florida. Vreau să spun că, pentru mine, a fost una dintre cele mai frumoase experiențe pe care le-am avut! Când aveam 17 ani, am avut șansa de a deveni jucătoare profesionistă, dar părinții mei s-au împotrivit și au dorit ca mai întâi să îmi termin studiile și să îmi iau diploma. Un an mai târziu, eram singură-singurică în avion, în drum spre Statele Unite. Să fiu sinceră, nu prea știam ce mă așteaptă acolo. Cu toții ne uităm la filmele americane, dar nu e deloc așa la început, cum vedem în filme. Mă trezeam la 5 dimineața ca să încep antrenamentul de forță la 5 și jumătate. De la 8 la 12 eram la volei, iar după aceea făceam școală. În puținele ore libere pe care le ai, ori înveți, ori te duci la muncă pentru a câștiga ceva bani.
Odată ce m-am obișnuit cu acest program, a fost simplu apoi, mulțumită mai ales antrenoarei mele Daniela Tomic, care m-a împins mereu de la spate ca să dau din mine ce aveam mai bun. După trei ani și jumătate, iată-mă mult mai matură, disciplinată, determinată și gata să cuceresc lumea! În zilele de azi, probabil că e mult mai ușoară adaptarea datorită Instagramului și Facebook-ului, dar pe timpul meu Social Media nu era atât de populară. Până la urmă, am învățat o nouă limbă, am o diplomă în psihologie și, cel mai important, am școala vieții în buzunar.

– Facebook sau Instagram și de ce?
Aș spune Instagram, dar ca să fiu sinceră încerc să stau cât mai departe de Social Media și să petrec timp cu prietenii și familia în loc să îmi fixez privirea în ecranul telefonului toată ziua. Urăsc falsitatea care există în lume și care distruge tinerele generații. Prea mulți vor să fie fotomodele, dar prea puțin vor să fie modele de urmat.

– Unde te vezi peste 10 ani?
Sper să fiu mamă, să am o familie și să cresc copii. Pe plan personal, am început să mă gândesc la o soluție de a îmbina psihologia cu sportul în așa fel încât să combin cele două pasiuni ale mele.